Unul dintre invitații-surpriză ai meciului de astăzi cu CSO Voluntari este Uros Velickovic.
Am profitat de prezența sa la Timișoara pentru a realiza un interviu pe care sperăm să-l găsiți interesant.
Uros a fost unul dintre jucătorii de bază ai echipei ce juca în fiecare sezon cel puțin o finală, contribuind și la performanța din 2010, când grupul senzațional de jucători pe care îl avea atunci Timișoara cucerea sub comanda antrenorului Dragan Petricevic primul trofeu din istoria baschetului din orașul nostru – Cupa României.
– Uros, ne bucurăm să te vedem din nou la Timișoara! Să începem dialogul cu activitatea ta din ultimii ani. Ai rupt-o de tot cu lumea baschetului sau continui să ții aproape de acest sport frumos?
– Colaborez cu Synergy Sports, fac scouting pentru această companie. Deci nu direct pentru cluburi. Este o colaborare part-time, în restul timpului sunt dispecer de camioane pentru o firmă ce își desfășoară activitatea în Statele Unite ale Americii.
– Nu te-a tentat o carieră de antrenor?
– După ce am abandonat cariera de jucător nu am vrut să devin antrenor, pentru că asta ar fi presupus să călătoresc din nou foarte mult și să fiu mai mereu plecat de acasă. Prefer să stau alături de familie, de soție și de fata noastră, care va împlini în luna iulie vârsta de patru ani.
– O vei îndruma să devină jucătoare de baschet?
– Nu o voi presa în acest sens, pentru mine este important să termine școala. Vedem apoi ce va fi. Dar cred că un jucător de baschet în familie este de ajuns.
– Ai lăsat o impresie foarte bună în perioada petrecută la Timișoara, suporterii nu te-au uitat și te apreciază în continuare!
– La Timișoara am avut cei mai buni trei ani ai carierei mele! Și tot aici m-am simțit cel mai bine ca jucător! Cu colegii din vestiar, cu suporterii… Atunci clubul nu era foarte bine organizat, existau probleme cu banii, dar grupul era unul grozav, și nu mă refer aici doar la jucători. Eram uniți, petreceam mult timp împreună… Antrenorul Dragan Petricevic a avut un rol important în crearea acestei chimii dintre jucători. În plus de asta, Timișoara este un oraș foarte frumos, mi-a plăcut încă de la început.
– Ne amintim cu drag de acel meci din playoff cu echipa din Sibiu în care ai marcat 40 de puncte într-o sală plină de suporteri…
– A fost cea mai bună performanță a carierei mele! Posibil să fi marcat mai multe puncte în ligile inferioare, însă la nivel înalt acel meci a fost cel mai bun reușit de mine. După ce am plecat de la Timișoara am mai jucat în România la Mediaș, Pitești, Sibiu și Craiova, iar afară la echipe din Macedonia, Slovenia, Bulgaria, Georgia și Serbia. Am suferit două operații în 2017, mi-am revenit după accidentări, însă nu am reușit să-mi găsesc o echipă, nu mai era loc niciunde pentru un jucător atât de bătrân ca mine.
– Amintiri frumoase și cu suporterii de atunci…
– Da, suporterii erau grozavi, ne dădeau multă energie, aveam o conexiune foarte bună cu ei. Era incredibilă atmosfera la meciurile pe care le disputam pe teren propriu. Fanii cântau tot timpul, simțeam că joc pentru o echipă de talia lui Steaua Roșie Belgrad. Nu am mai trăit o asemenea experiență nicăieri.
– Ești prieten foarte bun cu Shone Markovic, amândoi sunteți din Jagodina…
– Mai mult decât atât, sunt nașul lui Shone și i-am botezat băiatul. Suntem mai mult decât prieteni!
– Ce dorești să le transmiți suporterilor timișoreni?
– Baschetul este un sport foarte frumos și este mult mai plăcut să-l joci cu mulți oameni în tribună. Îi îndemn să vină la sală. Sportul are sens doar atunci când sunt suporteri la meciuri. Fără fani, parcă joci pentru nimic, s-a văzut asta în pandamie, când accesul publicului a fost interzis.
